Producerea şi procesarea cărnii sunt integrate organic în cadrul măsurilor de dezvoltare rurală a PNDR. Alinierea politicii investiţionale la cerinţele de piaţă, în paralel cu respectarea standardelor naţionale şi europene în domeniul creşterii animalelor, este o condiţie a dezvoltării durabile a fermelor zootehnice. Investiţiile şi competitivitatea din sectorul cărnii constituie încă elemente care trebuie îmbunătăţite, pentru a se reuşi o accelerare a creşterii economice şi asigurarea unei convergenţe a veniturilor fermierilor români cu cele din UE. Restructurarea activităţilor la nivelul fermelor şi intensificarea capitalului pentru fermele comerciale de producere a cărnii va duce inevitabil la utilizarea unei forţe de muncă mai scăzute, pentru îmbunătăţirea competitivităţii. Experienţa din alte sisteme agricole, din statele membre sau din alte ţări, reprezintă o dovadă importantă în acest sens.

Crescătorii de animale sunt micii agricultori, asociaţiile zootehnice, fermele specializate ale societăţilor comerciale, societăţile agricole. Creşterea animalelor este strâns legată de producţia vegetală, de industriile din amonte, ce asigură o parte din input-urile necesare şi de industriile din aval, care prelucrează carnea ca materie primă. Piaţa internă a producătorilor de carne este subdimensionată faţă de consumul autohton şi numai un sfert din aceasta provine din producţia românească.

Sistemul de exploatare reprezintă ansamblul de elemente materiale şi umane, care acţionează în interdependenţă, organizat raţional pentru producerea cărnii de consum. Acesta poate conduce la sporirea producţiei de carne obţinute pe unitatea de timp, de suprafaţă sau pe lucrător, în funcţie de:

• îmbunătăţirea utilizării capacităţilor de producţie;
• ridicarea nivelului tehnic prin modernizări şi perfecţionări ale bazei materiale;
• aplicarea unor tehnologii performante;
• ridicarea calificării fermierilor sau lucrătorilor;
• managementul adoptat.

În practica producerii cărnii, se întâlnesc 3 sisteme de exploatare: intensiv, semiintensiv şi extensiv.

Sistemul intensiv de îngrăşare se practică în exploataţii moderne şi are următoarele caracteristici:

•  aplicarea principiilor moderne de exploatare;
•  realizarea unor investiţii mari pentru procesul de producţie (construcţii, instalaţii şi utilaje tehnologice);
•  existenţa unor animale cu potenţial genetic productiv ridicat;
•  obţinerea unor parametri tehnici şi economici ridicaţi.

Sistemul semiintensiv se caracterizează prin:

• gradul de investiţii mai redus privind construcţiile, utilajele şi instalaţiile;
• materialul biologic are precocitate şi performanţe medii;
• parametri tehnici şi economici moderaţi.

Sistemul de îngrăşare extensivă se caracterizează prin investiţii reduse, care nu permit aplicarea unor tehnologii moderne, material biologic mai puţin performant, cu excepţia raselor de carne, sporuri în greutate mici, consumuri mari de furaje.

În promovarea unor tipuri de producere a cărnii, trebuie să se aibă în vedere:

• conţinutul tipului de producţie (sezoanele de îngrăşare, capacitatea de valorificare a hranei, costul raţiei, mărimea investiţiei, vârsta de valorificare);
• potenţialul de creştere;
• mediul economic (situaţia pieţelor mondiale, a UE şi naţionale, politicile agricole, cererea şi oferta de carne, circuitele comerciale, preţurile de cumpărare şi valorificare etc.);
• elemente legate de exploataţie şi exploatator (suprafaţă agricolă utilă, forţa de muncă, situaţia financiară, gestiunea şi analiza exploataţiei). 

Tehnologia de exploatare reprezintă ansamblul proceselor, metodelor, procedeelor şi operaţiunilor aplicate pe flux tehnologic, în scopul maximizării producţiei animale. În esenţă, tehnologia de exploatare cuprinde totalitatea măsurilor tehnico-manageriale optimizate, menite să reflecte potenţialul genetic productiv al animalelor, asigurând, astfel, maximizarea, eficientizarea şi îmbunătăţirea calitativă a producţiei de carne.

Speciile de animale de interes economic, destinate producţiei de carne sunt taurinele, porcinele, ovinele şi păsările. Structura ofertei de carne este asigurată de la următoarele categorii de animale: adulte, semiadulte şi tineret.

Dintre rasele de porcine, cele mai importante, specializate pentru producerea cărnii sunt:

• Marele Alb – originară din Anglia, se adaptează uşor oricăror condiţii climatice, este una dintre cele mai cunoscute şi mai întâlnite rase din lume, sunt animale de talie mare, robuste, prolificitate 10-11 purcei la o fătare, consumul specific 2,1-2,8 kg nutreţ combinat /kg spor, procentul de carne în carcasă 60-63%, spor mediu zilnic peste 475 g;
• Landrace – animale cu lungime corporală mare, specializată pentru producţia de carne, prolificitate 10-11 purcei, procentul de carne în carcasă 65%, spor mediu zilnic peste 775 g (Danish Landrace, British Landrace), este o rasă specializată şi se pretează foarte bine pentru producţia de bacon;
• Duroc  - s-a format în SUA, fiind cea mai răspândită rasă în ţara de origine, sunt animale de talie mijlocie spre mare, prolificitate 8-9 purcei la fătare, precocitate foarte bună, spor mediu zilnic peste 600 g, carcase de calitate superioară, foarte apreciate datorită structurii perselate a cărnii;
• Piétrain – este o rasă formată în Belgia, are o prolificitate bună (9-10 purcei), are procentul cel mai scăzut de colesterol dintre rasele crescute la noi în ţară, spor mediu zilnic peste 550 g, calitatea carcasei este foarte bună.

Sursa: Material bibliografic - ICEADR